Eseu liber fortat: Ce am invatat in clasa a IX-a la limba romana

Deictice, marghioale și
alte povestiri

Ore în șir m-am chinuit să găsesc un titlu "original" acestei culegeri de momente aparent memorabile consumate în timpul orelor de limba română, sau acasă, în fața jerpelitului caiet de dictando, care întruchipeaza perfect vizibila mea aversiune pentru tot ce este mai abstract, mai profund și, culmea, mai înnobilant pentru cuget și simțiri. Oh, scrisul! Ce îndeletnicire spirituală, ce izvor de cunoaștere, ce vis frumos în serile reci petrecute la gura sobei! Literatura îți duce sufletul pe cele mai înalte culmi, îți purifică personalitatea și cerne defectele umane precum vântul cerne norii, precum bunica cerne făina când face prăjituri. Însușiri uimitoare ale divinului dans al semnelor scrise, sorbit din plin în clasa a 9-a. De toată lumea, în afară de mine, care, soi rău, îmi păstrez nota destinsă și zeflemitoare chiar și acum, când doar o pagină ne mai desparte de mult așteptata linie de sosire, și cu toții ne simțim captivi într-un vid infinit, care nu ne permite realizarea ultimului pas al acestei curse infernale spre cunoașterea absolută.

Probabil că o duzină de duzini de liniuțe scrise pe rânduri separate ar fi de ajuns pentru a cuprinde cuantumul de informații acumulate în acest prim an de liceu. Sau poate ca nu. Cert este că nu am de gând să scriu o duzină de citate, fals aducătoare de fiori pe șira spinării, tremur în glas si căldură în inimă. Așa că voi începe cu singura propoziție pe care, probabil, o voi ține minte toată viața. Literatura este doar o mare minciună. Într-adevăr, este genul de citat valoros, pe care cu siguranța nu îl putem găsi în manualele școlare. Însa eu, ca o oaie neagră, pe care sistemul incearcă să o albească, sau, mai bine spus, ca o cioară care nu se lasă vopsită în pur alb de porumbel, o să aduc o completare esențială. Chiar dacă literatura este o mare minciună, nu trebuie să mințim când vorbim despre ea. Precum nu orice melodie a unui artist de top este o mare compoziție, nici orice roman sau piesă a unui gigantic scriitor nu este o capodoperă. Cred că literatura trebuie simțită, nu învațată. Și asta este marea premieră a clasei a noua, dispariția comentariilor de prost gust si îndoielnică valoare, care consumau degeaba o cantitate imensă de pastă de pix, pe care o puteam, mai bine, trimite la sinistrați sau la o casă de copii. În schimb, același sistem, atât de blamat de toată lumea, a reușit sa îndoctrineze până și majoritatea reprezentanților generației tinere. Nu credeam să întâlnesc vreodată un grup de oameni care, dupa lecturarea unui text, sa împartașeasca întru totul aceleași opinii, de genul "Eminescu este un romantic incurabil" sau "Poezia "Prefața" este punctul culminant al operei ludice a lui Arghezi". Eu pot să susțin sus și tare: Eminescu este doar un personaj de o moralitate mai mult decât îndoielnică, o victimă a societății, un om pe care labilitatea psihică și alergăturile după o femeie măritată l-au făcut celebru, dând astfel un alt sens expresiei "Prostia se plătește". E drept, plata a venit la mult timp după moartea sa. În timpul vieții, singura răsplată primită pentru opera lui, ce terorizează și acum generații întregi, a fost o boală cu transmitere sexuală și o atitudine nepăsătoare a "Dulcei lui doamne" al cărui "Emin iubit" era, probabil, sotul ei legitim. Legat tot de orele de limba română, o temă m-a ajutat să dau întâmplator peste o propoziție genială cu referire la fantoma poetului, rămasă să ne bântuie: ”Două icoane mi s-au înfipt în psihic în anii de elevă silitoare de generală, care jumătate de zi repeta la montajul literar-artistic pentru Cântarea României și jumătate tocea comentariul la română pentru treapta întâi: Ceaușescu și Eminescu". Pe această cale, țin să vă mulțumesc pentru că nu ne-ați târât la astfel de evenimente grețoase, organizate în fiecare an, în fatidicele zile de 15. Ianuarie si iunie.

Un alt eveniment, de această dată neplăcut, l-a reprezentat întreaga tevatură creată de o nevinovată glumă, o compunere cu intenții comice și nicidecum războinice. Totuși, din aceasta nu am învațat nimic, așa că voi evita abordarea acestui subiect derizoriu si voi vorbi despre sursa nesecată de note de 10 constituită de dezbateri. Am realizat că nu orice intenție constructivă are o finalitate la fel de constructivă, astfel că, încet, am renunțat să mai iau parte la aceste acest teren de împușcat cifre (sau mai bine zis, numere din două cifre) în catalog. Deși, la început, entuziasmul era mare, ne visam campioni intergalactici și ne duelam ca și cum viața noastră ar fi depins de asta, cu timpul, amânările și ideile confuze erau mult mai des întâlnite decât însași dezbaterile. Mai ales că, de fiecare dată, jocurile s-au făcut în culise: era imposibil ca unul dintre membrii juriului să nu fie în conflict deschis sau în prietenie strânsă cu vreun participant, înclinând decisiv balanța în favoarea uneia sau alteia dintre echipe.

În acest an de studiu, am trăit prin stări contradictorii și extrem de intense. Am adorat orele în care vorbeam despre lumi fantastice și fenomene ce ne depășesc orizontul gândirii, și am urât imposibilele ore în care am întinat un sentiment profund precum iubirea, citind opere de duzină și întrecându-ne în comentarii automate, care sună frumos, dar sunt, în realitate, sortite ridicolului. Am iubit ideile revoluționare, în afară de cea cu urcatul pe bănci, dar am detestat modul deseori deplorabil în care acestea s-au sfârșit. Am admirat stimularea creativității, dar am urât tentativele de a toci, care rămân ca o umbră asupra unor prizonieri torturați ai școlii gimnaziale. Și sunt de-a dreptul încântat că am putut să dau frâu liber gândurilor și să scriu o mulțime de improvizații care, acum un an, îmi păreau născociri autodestructive ale unor elevi sinucigași, nebuni și de-a dreptul cretini în tentativa lor de a își bate joc de extrem de nuanțatele valori morale ale societății actuale. Și am reușit să găsesc un stil propriu, distinct de cel al oricărui dascăl, îmbogațindu-mi totodată vocabularul cu cuvinte precum "deictic" și "incipit", citind mai multe cărți decât am citit în toți cei patru ani anteriori.

Vă mulțumesc pentru acest an, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, care mi-a revoluționat gândirea, nu asupra materiei, care înca mi se pare aproape odioasă, cât asupra modului de a face dintr-o materie odioasă una, dacă nu acceptabilă, măcar mai puțin odioasă.

P.S. Dacă dumneavoastră considerați că rândurile de mai sus nu reflectă ceea ce am învățat la limba română în acest an, pot să transcriu tot caietul.