Take the Magic: The Gathering 'What Color Are You?' Quiz.
sâmbătă, 28 februarie 2009
marți, 17 februarie 2009
luni, 16 februarie 2009
O tema sincera facuta intr-un moment in care ma simteam exact precum scrie dupa liniuta explicativa
Copilaria mea – ceva haios, lipsit de sens si in scarba
Copilaria mea a fost o perioada foarte tulbure, un nor asezat deasupra mintii mele intunecate de iluziile desarte ale varstelor mici, de contrastul dintre dorinta de cunoastere si timiditatea produsa de dimensiunile mici ale corpului meu firav si scheletic.
Inceputul scolii, si mai cu seama primele doua clase, reflecta in intregime aceasta etapa a vietii. Si asta deoarece nu imi amintesc nimic legat de acesti ani, in afara de o cadere in dublu axel pe scari si pauzele in care ma iritau grozav elevii mai inaintati in varsta care, folosindu-se de inaltimea lor colosala, ne alungau de pe terenul de sport. Si, bineinteles, nu o sa uit niciodata de repulsia mea fata de doamna invatatoare, care deseori nu acorda recreatii de teama generarii unor posibile conflicte intre noi, vitejii pici de 10 kilograme incluzand articolele vestimentare, si matahalele de clasa a sasea, care se puteau solda cu pierderi in cea de-a doua tabara.
Clasele a treia si a patra au o semnificatie aparte pentru mine deoarece culmineaza cu prima mea participare la un concurs de matematica, terminat cu o victorie rasunatoare, care mi-a lasat sechele si de care imi amintesc cu greata chiar si acum, cand sunt, dupa parerea mamei, ditamai galiganul. Deoarece acest triumf pe moment a cauzat pe viitor numeroase conflicte cu tatal meu avid de matematica, cu care am avut si continui sa am viata grea datorita dezgustului si dezinteresului meu pentru aceasta materie.
Gimnaziul poate fi caracterizat cu usurinta ca un cosmar de patru ani, deoarece, in vacanta premergatoare clasei a cincea, intr-un moment de cretinism incredibil, am rugat-o pe mama mea sa imi fie diriginte. Nici nu stiu de ce am facut-o, dar o mama care sa iti cunoasca orice miscare si totodata orice miscare a colegilor tai nemultumiti nu produce prea multe valuri de popularitate. Ori inceperea vietii constiente are cu siguranta nevoie de acest combustibil numit atentie, care mi-a lipsit din plin in acesti patru ani. Eram doar un copil tembel si sfios, si pana la sfarsitul clasei a opta, cand mi-am reintrodus mintile pierdute in cap si am facut o analiza aprofundata asupra comportamentului meu inacceptabil, cosmarul s-a mentinut in viata mea.
Dar iata-ma acum, elev in clasa a noua, stand in fata laptop-ului meu ultraperformant si facand, plin de sila, ciorna unui eseu la romana, dupa o ora si jumatate in care mi-am stors creierul sa rezolv niscaiva exercitii la engleza, in compania meditatorului meu personal. Iata ca, in sfarsit, imi exprim liber gandurile, alung copiii mai mici de pe terenul de sport (si, ca o paranteza, nu imi explic de ce ar avea nevoie niste tanci de clasa intai, masurand un sfert din dimensiunea portii, de ditamai suprafata de joc, cand ar putea de preferinta sa stea pe bara si sa ne aduca mingile sutate undeva, haotic, pe langa poarta) si blestem afurisita de scoala care ma tine prizonier, cand la ora trei este meci la stadion. Dar nu imi fac griji, scap eu cumva de la ultimele ore!
Copilaria mea a fost o perioada foarte tulbure, un nor asezat deasupra mintii mele intunecate de iluziile desarte ale varstelor mici, de contrastul dintre dorinta de cunoastere si timiditatea produsa de dimensiunile mici ale corpului meu firav si scheletic.
Inceputul scolii, si mai cu seama primele doua clase, reflecta in intregime aceasta etapa a vietii. Si asta deoarece nu imi amintesc nimic legat de acesti ani, in afara de o cadere in dublu axel pe scari si pauzele in care ma iritau grozav elevii mai inaintati in varsta care, folosindu-se de inaltimea lor colosala, ne alungau de pe terenul de sport. Si, bineinteles, nu o sa uit niciodata de repulsia mea fata de doamna invatatoare, care deseori nu acorda recreatii de teama generarii unor posibile conflicte intre noi, vitejii pici de 10 kilograme incluzand articolele vestimentare, si matahalele de clasa a sasea, care se puteau solda cu pierderi in cea de-a doua tabara.
Clasele a treia si a patra au o semnificatie aparte pentru mine deoarece culmineaza cu prima mea participare la un concurs de matematica, terminat cu o victorie rasunatoare, care mi-a lasat sechele si de care imi amintesc cu greata chiar si acum, cand sunt, dupa parerea mamei, ditamai galiganul. Deoarece acest triumf pe moment a cauzat pe viitor numeroase conflicte cu tatal meu avid de matematica, cu care am avut si continui sa am viata grea datorita dezgustului si dezinteresului meu pentru aceasta materie.
Gimnaziul poate fi caracterizat cu usurinta ca un cosmar de patru ani, deoarece, in vacanta premergatoare clasei a cincea, intr-un moment de cretinism incredibil, am rugat-o pe mama mea sa imi fie diriginte. Nici nu stiu de ce am facut-o, dar o mama care sa iti cunoasca orice miscare si totodata orice miscare a colegilor tai nemultumiti nu produce prea multe valuri de popularitate. Ori inceperea vietii constiente are cu siguranta nevoie de acest combustibil numit atentie, care mi-a lipsit din plin in acesti patru ani. Eram doar un copil tembel si sfios, si pana la sfarsitul clasei a opta, cand mi-am reintrodus mintile pierdute in cap si am facut o analiza aprofundata asupra comportamentului meu inacceptabil, cosmarul s-a mentinut in viata mea.
Dar iata-ma acum, elev in clasa a noua, stand in fata laptop-ului meu ultraperformant si facand, plin de sila, ciorna unui eseu la romana, dupa o ora si jumatate in care mi-am stors creierul sa rezolv niscaiva exercitii la engleza, in compania meditatorului meu personal. Iata ca, in sfarsit, imi exprim liber gandurile, alung copiii mai mici de pe terenul de sport (si, ca o paranteza, nu imi explic de ce ar avea nevoie niste tanci de clasa intai, masurand un sfert din dimensiunea portii, de ditamai suprafata de joc, cand ar putea de preferinta sa stea pe bara si sa ne aduca mingile sutate undeva, haotic, pe langa poarta) si blestem afurisita de scoala care ma tine prizonier, cand la ora trei este meci la stadion. Dar nu imi fac griji, scap eu cumva de la ultimele ore!
vineri, 6 februarie 2009
O prostie
Este in mileniul III intr-o democratie olimpiada de limba engleza. Si sunt mandru ca am facut parte din colectivul de elevi care au muncit luni intregi de zile pentru ca, in sfarsit, sa culeaga roadele muncii lor. Sper ca nu m-ati luat in serios cu ultima parte, pentru ca roadele muncii noastre au constat in tone de emotii nejustificate in atare conditii. Dar sa va las cu cugetarile mele aparent calme si sa trecem la motivul inversunarii mele si a altor 200 de copii care sunt calcati in picioare de, si anume, o mana de distinsi profesori care au pretentia sa primeasca respect din partea noastra, care suntem cu cel putin doua capete mai inteligenti si doua secole mai evoluati decat ei.
Precum am mentionat anterior, olimpiada de limba engleza este un concurs prestigios la care se sustin 3 probe: proba scrisa (care a constat intr-un eseu, o scrisoare si o parte de gramatica), proba auditiva (sau listening) si proba orala (speaking). Tin sa spun fara falsa modestie ca obiectivul meu a fost sa termin cu o medie onorabila, de preferinta peste 9, iar la probele de listening si speaking am obtinut 9,16 respectiv 9,25. Dar punctul meu forte este proba scrisa, iar dupa sustinerea ei, speram la cel putin un 9. Insa, la afisarea rezultatelor, ce sa vezi iau 8,10. Bineinteles, suparat, m-am dus sa depun contestatie. Si nu am fost singur, ci impreuna cu alti 150 de elevi in aceasta situatie.
Trebuie sa spun ca inainte sa depunem contestatie, aveam dreptul sa ne revedem lucrarile intr-o sala unde se afla si comisia care le corectase, formata din 2 tanti. Si acum pica trasnetul. Intru. Observ ca o tanti imi daduse 8.60, iar o tanti 7,60. Doamna cu 8,60 ia cuvantul, in timp ce cea cu 7,60 tace malc. Si mi se spune asa: eseul a fost bun, ai pierdut decat 60 de sutimi. Scrisoarea a fost aproape perfecta, ai pierdut 50 de sutimi. In timp ce la partea de gramatica ai gresit doar propozitii, si anume 30 de sutimi. Ceea ce intr-adevar era un 8.60 meritat. Dar doamna cu 7.60 continua sa taca. Isi da seama ca de fapt voia sa-mi dea tot 8.60, insa nu stie sa adune. Se roseste si ma priveste cu mila, in timp ce eu o priveam patrunzator, cu fata rosie de furie. In final, imi intinde o foaie si imi zice: "Chiar vrei sa depui contestatie?" "Normal ca vreau" o intorc eu, aproape iesit din pepeni. Raman perplex. Adica mi se fura 50 de sutimi pentru ca greseste o profa la adunare? Din pacate nu pot sa va reproduc ceea ce imi trecea prin minte, altfel s-ar putea inchide acest blog la care tin enorm. Plus ca media mea de 8.84 trebuia deci sa fie un 9.01, ceea ce ar fi insemnat obiectiv realizat.
Seara aflu vestea mult asteptata: la contestatie s-a intamplat ceva. Domnii din comisia de recorectare, furiosi ca trebuia sa corecteze 150 de lucrari, au scazut la toata lumea notele, sa ne invete ei minte sa ne mai punem contra sistemului. Si ma trezesc cu un 7.85 de toata frumusetea. Dar ma simt bine. Sunt fericit. Ma gandesc cu bucurie la clipa in care noi, generatia tanara vom veni la putere si vom trimite aceste specimene in desert. Plus ca prietena voastra Alina, si-a schimbat 8,35-ul intr-un frumos 7.77, soarta impartasita si de alti aprox. 100 de elevi. Asa s-a consumat si aceasta blestemata editie de olimpiada nationala, in care la un moment dat eram pe locul 56, dupa prima corectare, si acum habar n-am pe ce loc sunt, pentru ca nu ma intereseaza. Pentru ca, pentru prima oara, am vazut un concurs in care combatantii nu concureaza intre ei. Concureaza cu minciuna, lasitatea si nesimtirea. Si sunt mandru ca am facut parte din acest grup. Fiindca pentru prima oara cand am urat "succes" unui oponent inainte de o proba, am vorbit din inima, nu din obisnuinta.
P.S. Am castigat totusi ceva din aceasta experienta, de fapt mai mult chiar decat primul loc. Am avut onoarea sa dau mana cu Mosu, chiar la pub-ul lui din centrul Ploiestiului. Si este un om super. Mi-a urat succes. :D Hai ca am ajuns o celebritate, la naiba!
Precum am mentionat anterior, olimpiada de limba engleza este un concurs prestigios la care se sustin 3 probe: proba scrisa (care a constat intr-un eseu, o scrisoare si o parte de gramatica), proba auditiva (sau listening) si proba orala (speaking). Tin sa spun fara falsa modestie ca obiectivul meu a fost sa termin cu o medie onorabila, de preferinta peste 9, iar la probele de listening si speaking am obtinut 9,16 respectiv 9,25. Dar punctul meu forte este proba scrisa, iar dupa sustinerea ei, speram la cel putin un 9. Insa, la afisarea rezultatelor, ce sa vezi iau 8,10. Bineinteles, suparat, m-am dus sa depun contestatie. Si nu am fost singur, ci impreuna cu alti 150 de elevi in aceasta situatie.
Trebuie sa spun ca inainte sa depunem contestatie, aveam dreptul sa ne revedem lucrarile intr-o sala unde se afla si comisia care le corectase, formata din 2 tanti. Si acum pica trasnetul. Intru. Observ ca o tanti imi daduse 8.60, iar o tanti 7,60. Doamna cu 8,60 ia cuvantul, in timp ce cea cu 7,60 tace malc. Si mi se spune asa: eseul a fost bun, ai pierdut decat 60 de sutimi. Scrisoarea a fost aproape perfecta, ai pierdut 50 de sutimi. In timp ce la partea de gramatica ai gresit doar propozitii, si anume 30 de sutimi. Ceea ce intr-adevar era un 8.60 meritat. Dar doamna cu 7.60 continua sa taca. Isi da seama ca de fapt voia sa-mi dea tot 8.60, insa nu stie sa adune. Se roseste si ma priveste cu mila, in timp ce eu o priveam patrunzator, cu fata rosie de furie. In final, imi intinde o foaie si imi zice: "Chiar vrei sa depui contestatie?" "Normal ca vreau" o intorc eu, aproape iesit din pepeni. Raman perplex. Adica mi se fura 50 de sutimi pentru ca greseste o profa la adunare? Din pacate nu pot sa va reproduc ceea ce imi trecea prin minte, altfel s-ar putea inchide acest blog la care tin enorm. Plus ca media mea de 8.84 trebuia deci sa fie un 9.01, ceea ce ar fi insemnat obiectiv realizat.
Seara aflu vestea mult asteptata: la contestatie s-a intamplat ceva. Domnii din comisia de recorectare, furiosi ca trebuia sa corecteze 150 de lucrari, au scazut la toata lumea notele, sa ne invete ei minte sa ne mai punem contra sistemului. Si ma trezesc cu un 7.85 de toata frumusetea. Dar ma simt bine. Sunt fericit. Ma gandesc cu bucurie la clipa in care noi, generatia tanara vom veni la putere si vom trimite aceste specimene in desert. Plus ca prietena voastra Alina, si-a schimbat 8,35-ul intr-un frumos 7.77, soarta impartasita si de alti aprox. 100 de elevi. Asa s-a consumat si aceasta blestemata editie de olimpiada nationala, in care la un moment dat eram pe locul 56, dupa prima corectare, si acum habar n-am pe ce loc sunt, pentru ca nu ma intereseaza. Pentru ca, pentru prima oara, am vazut un concurs in care combatantii nu concureaza intre ei. Concureaza cu minciuna, lasitatea si nesimtirea. Si sunt mandru ca am facut parte din acest grup. Fiindca pentru prima oara cand am urat "succes" unui oponent inainte de o proba, am vorbit din inima, nu din obisnuinta.
P.S. Am castigat totusi ceva din aceasta experienta, de fapt mai mult chiar decat primul loc. Am avut onoarea sa dau mana cu Mosu, chiar la pub-ul lui din centrul Ploiestiului. Si este un om super. Mi-a urat succes. :D Hai ca am ajuns o celebritate, la naiba!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)