O tema sincera facuta intr-un moment in care ma simteam exact precum scrie dupa liniuta explicativa

Copilaria mea – ceva haios, lipsit de sens si in scarba


Copilaria mea a fost o perioada foarte tulbure, un nor asezat deasupra mintii mele intunecate de iluziile desarte ale varstelor mici, de contrastul dintre dorinta de cunoastere si timiditatea produsa de dimensiunile mici ale corpului meu firav si scheletic.
Inceputul scolii, si mai cu seama primele doua clase, reflecta in intregime aceasta etapa a vietii. Si asta deoarece nu imi amintesc nimic legat de acesti ani, in afara de o cadere in dublu axel pe scari si pauzele in care ma iritau grozav elevii mai inaintati in varsta care, folosindu-se de inaltimea lor colosala, ne alungau de pe terenul de sport. Si, bineinteles, nu o sa uit niciodata de repulsia mea fata de doamna invatatoare, care deseori nu acorda recreatii de teama generarii unor posibile conflicte intre noi, vitejii pici de 10 kilograme incluzand articolele vestimentare, si matahalele de clasa a sasea, care se puteau solda cu pierderi in cea de-a doua tabara.
Clasele a treia si a patra au o semnificatie aparte pentru mine deoarece culmineaza cu prima mea participare la un concurs de matematica, terminat cu o victorie rasunatoare, care mi-a lasat sechele si de care imi amintesc cu greata chiar si acum, cand sunt, dupa parerea mamei, ditamai galiganul. Deoarece acest triumf pe moment a cauzat pe viitor numeroase conflicte cu tatal meu avid de matematica, cu care am avut si continui sa am viata grea datorita dezgustului si dezinteresului meu pentru aceasta materie.
Gimnaziul poate fi caracterizat cu usurinta ca un cosmar de patru ani, deoarece, in vacanta premergatoare clasei a cincea, intr-un moment de cretinism incredibil, am rugat-o pe mama mea sa imi fie diriginte. Nici nu stiu de ce am facut-o, dar o mama care sa iti cunoasca orice miscare si totodata orice miscare a colegilor tai nemultumiti nu produce prea multe valuri de popularitate. Ori inceperea vietii constiente are cu siguranta nevoie de acest combustibil numit atentie, care mi-a lipsit din plin in acesti patru ani. Eram doar un copil tembel si sfios, si pana la sfarsitul clasei a opta, cand mi-am reintrodus mintile pierdute in cap si am facut o analiza aprofundata asupra comportamentului meu inacceptabil, cosmarul s-a mentinut in viata mea.
Dar iata-ma acum, elev in clasa a noua, stand in fata laptop-ului meu ultraperformant si facand, plin de sila, ciorna unui eseu la romana, dupa o ora si jumatate in care mi-am stors creierul sa rezolv niscaiva exercitii la engleza, in compania meditatorului meu personal. Iata ca, in sfarsit, imi exprim liber gandurile, alung copiii mai mici de pe terenul de sport (si, ca o paranteza, nu imi explic de ce ar avea nevoie niste tanci de clasa intai, masurand un sfert din dimensiunea portii, de ditamai suprafata de joc, cand ar putea de preferinta sa stea pe bara si sa ne aduca mingile sutate undeva, haotic, pe langa poarta) si blestem afurisita de scoala care ma tine prizonier, cand la ora trei este meci la stadion. Dar nu imi fac griji, scap eu cumva de la ultimele ore!